Dostoievski – Nietzsche Elogiul suferinței

Ai cumparat produsul Dostoievski – Nietzsche Elogiul suferinței ?
Lasa o nota si parerea ta completand formularul alaturat.

Vom mărturisi fără înconjur admiraţia noastră pentru curajul şi priceperea, noutatea argumentaţiei şi fineţea analizelor pe care le aduce Aura Christi în acest eseu de o originalitate expresă.Ultimului capitol (…), ce se ocupă de misterul farmecului straniu, de misterul «idioţeniei» lui Mîşkin, îi putem aplica, fără ezitare, epitetul de capodoperă. Prin îndrăzneala de a ataca altfel o problemă, cea a unui personaj faimos şi criptic, ultra-comentat, nu rareori uitat, ocultat de mai noile generaţii de literaţi, români sau europeni, ca şi prin asociaţiile inedite, surprinzătoare nu rareori, provocând nu de puţine ori o cu totul altă aşezare faţă de atâtea şi atâtea docte concluzii profesorale. Prin curajul şi calmul febril al poetei şi eseistei care ne dăruieşte, odată cu aducerea în pagină a atâtor nume ilustre şi noi, pentru mulţi, din literatura şi exegeza marii Ţări şi Imperiu al Răsăritului. Prin candoarea şi nevoia irepresibilă, tipică unui creator autentic, de a înţelege valorile. Valorile eterne şi mereu moderne, actuale şi inactuale totodată, desfidând modele, curentele pasagere şi nu rareori sufocante, de prin universităţi şi redacţii încropite, naive, în sensul rău al cuvântului. Prin nevoia de adevăr, dar şi prin lupta, efortul şi dovada acelei moralităţi superioare care, încă o dată, se arată, se proclamă azi din atâtea guri închise, încleştate, la orizontul unei confuzii şi decadenţe stridente a valorilor artei, ştiinţei şi literelor continentale. Un eseu care, alături de altele, nu prea multe, de la noi sau de aiurea, ne leagă de acel trecut imperial al Europei, de acel «regat al spiritului», pe care îl invocă Faust. Şi autorul său, romanticul în haină clasică, prinţ între prinţii vremii sale, care a profetizat pentru întâia oară unitatea culturală a Europei. (Nicolae Breban) Metafora cărţii Aurei Christi exprimă, în cele din urmă, chiar cheia scrierii ei ca suferinţă exuberantă şi moarte. Nu tu poţi scrie aşa ceva, spunea Rilke în Elegiile duineze, fiindcă într-un asemenea joc eul e o miză fatalmente debilă, marcată de insuficienţă metafizică şi de carenţă. O poţi face într-un singur fel, şi anume să te laşi scris de străinul care urcă în tine din clipa în care ţi-ai gândit opera, aşa cum viaţa nu e, de fapt, ceea ce noi trăim, ci efemerul pe care moartea îl lasă în fiinţa noastră, invitându-ne, dacă putem, să-l preschimbăm în veşnicie. (Ştefan Borbély