Am trait atat de putin

Ai cumparat produsul Am trait atat de putin ?
Lasa o nota si parerea ta completand formularul alaturat.

In randurile jurnalului Evei Heyman curg lacrimile dragostei neinmugurite si plang dorintele neimplinite, zvacnesc sperante iute inabusite si dor pana la lesin aripile frante. Se zbate de la un capat la altul al jurnalului, striga, tipa pana la urlet dorinta de a mai trai. Da, Eva, care abia ajunsese la cea de a 13-a primavara a vietii sale, simte ca moartea o pandeste, ca se afla undeva pe aproape, chiar foarte aproape. Dar nu se lasa coplesita de frica de moarte, nu vrea sa se gandeasca la ea, isi concentreaza toata energia in vointa de a rezista cu orice pret, in hotararea de a accepta orice sacrificiu pentru a supravietui. Simte, stie, e convinsa ca nu-i drept, ca e impotriva firii ca cineva sa puna capat zilelor unei fetite de 13 ani. Ea simte, stie, e convinsa ca nu-i drept, ca e impotriva firii sa condamni la moarte un om cinstit, un om nevinovat, un om caruia nu-i poti imputa altceva decat faptul ca s-a nascut evreu. Crima – crede, e convinsa Eva – e cu atat mai strigatoare la cer, daca cel ucis este un copil. De aceea, in tipatul ei plin de forta, dar si de disperare nu invoca nici nevinovatia ei, nici nedreptatea condamnarii, ci dreptul primordial al omului, acela de a trai. Si, in primul rand, dreptul copiilor la viata. „Eu totdeauna plang – marturiseste Eva – cand citesc, undeva, ca cineva a murit. Eu nu vreau sa mor! Am trait atat de putin!” Oliver Lustig