Acceptare (Trilogia Southern Reach, partea a III-a)

Ai cumparat produsul Acceptare (Trilogia Southern Reach, partea a III-a) ?
Lasa o nota si parerea ta completand formularul alaturat.

A treia parte din trilogia SOUTHERN REACH . Trilogia SOUTHERN REACH este finalista a premiilor World Fantasy (2015) & Kurd Laßwitz (2016). E iarna in Aria X, teritoriul care, de mai bine de treizeci de ani, a ramas invaluit in mister, caci toti membrii expeditiilor care s-au aventurat dincolo de frontiera sa au disparut ori s-au imbolnavit grav. Chiar si Divizia Sudica, agentia care cerceteaza probele aduse din Aria X, a intrat in colaps. Asa ca, intr-o ultima incercare disperata, cativa temerari se incumeta sa patrunda in taramul anomaliilor, hotarati sa gaseasca raspunsurile cautate de atata timp. Pentru ca, daca si ei vor da gres, lumea intreaga va fi intr-un pericol de neimaginat. „Ador trilogia SOUTHERN REACH, de Jeff VanderMeer! E terifianta si fascinanta!“ Stephen King „O carte infricosatoare, ca un roman de groaza de moda veche a carui actiune se petrece insa intr-un viitor nu prea indepartat. Anumite fragmente sunt atat de intense, incat va pot da peste cap intreaga viziune asupra lumii.“ The Washington Post   „Am inaintat, cu arma atintita asupra fiarei. De atat de aproape, geamatul ei era asurzitor, avand vibratia stranie, guturala, a unui clopot de catedrala, a unuia viu, insa. Nu aveam cum sa ma apropii in liniste – solul era acoperit cu stuf uscat peste namol si iarba, care-mi scrasnea sub pasi –, insa fiinta dormea inca. Am luminat-o cu lanterna. Corpul ei avea consistenta si forma unui porc urias incrucisat cu un limax, iar pielea albicioasa era presarata cu portiuni raioase, acoperite cu muschi verzui. Bratele si picioarele aratau ca membrele unui porc, insa cu cate trei degete groase la capete. Pozitionate pe trunchi, langa ceea ce am presupus ca era pantecul, se mai aflau doua apendice, care aduceau cu niste pseudopode carnoase. Creatura le folosea ca sa-si carmeasca trupul masiv, insa se zvarcoleau des, intr-un chip jalnic, si se izbeau de pamant ca si cum n-ar fi fost in totalitate sub controlul ei. […] Ar fi trebuit sa simt ceva. Ar fi trebuit sa ma simt miscata sau dezgustata de intalnirea aceasta. Insa, dupa coborarea in turn, dupa anihilarea mea de catre Tarator, nu mai simteam nimic. Niciun pic de emotie, nici macar obisnuita si banala mila, cu toata exhibarea aceasta de trauma, de agonie dincolo de puterea de intelegere.“ Fragment din carte: Mult timp dupa ce se trezise pe terenul viran, apoi dupa ce fusese dusa la Divizia Sudica pentru evaluare, Pasarea-Rara se socotise moarta, socotise ca se afla in purgatoriu, desi nu crezuse pana atunci in viata de apoi. Senzatia nu se atenuase nici dupa ce-si daduse seama ca nu era nici macar biologul original din cea de-a douasprezecea expeditie, ci o copie. Recunoscuse asta in fata lui Control, in timpul anchetei: Era lisniste si asa de pustiu...Am asteptat, temandu-ma  sa plec, temanadu-ma ca ar putea fi vreun motiv pentru care ma aflam acolo. Asta insa nu-i cuprindea in totalitate gandurile sau analiza. Nu se punea doar intrebarea daca era cu adevarat vie, ci si, daca astfel stateau lucrurile, cine era ea, care devenise plina de ascunzisuri de cand fusese inchisa in celula de la Divizia Sudica. Apoi isi examinase senzatia ca amintirile nu ii apartineau, ca ii veneau la mana a doua si ca nu putea sti cu siguranta daca asta se datora vreunui experiment  de la Divizia Sudica ori era un efect provocat de AriaX. Chiar si pe parcursul complicatei sale evadari in drum spre centru, existase o senzatie de proiectare , de parca asta s-ar fi intamplat altcuiva, de parca ea ar fi fost doar un mediu de propagare, si poate ca detasarea asta oa jutase sa evite capturarea si adaugase un strat de calm absolut actiunilor sale. Ajunsese apoi in indepartatul Golf Stancos, atat de familiar biologului care fusese acolo inaintea ei, si avusese parte de liniste pentru un timp; lasase peisajul s-o inglobeze intr-un alt fel - il lasase sa o descompuna pentru a putea fi construita din nou. Dar abia dupa ce iesisera la iveala in Aria X izbutise sa-si tina sub stapanire nelinistea, sentimentul lipsei de scop. Se infricosase in clipa in care apa o apasase, o inconjurase, facand-o sa se gandeasca la inec. Apoi ceva se deschisese ori revenise si, revoltandu-se impotriva propriei morti, exultase invaluita de mare, se bucurase ca trebuie sa se lupte ca sa-si croiasca drum la suprafata -  sa impinga in sus o asemenea biomasam, voioasa pana la isterie - , ca un fel de dovada ca nu era biologul, ca era un lucru nou care, din dorinta de supravietuire, putea sa-si inlature teama de inec, teama ce apartinea altcuiva. In cele din urma, pana si resuscitarea lui Control pe plaja ii paruse o dovada de nezdruncinat a propriei suveranitati. Ca si insistentele de a o porni spre insula, nu catre far. Unde s-a dus biologul , intr-acolo o sa ma indrept si eu. Adevarul, indreptatirea acestei actiuni ii daduse speranta, in ciuda sentimentului ca tot ce-si amintea observase printr-o fereastra deschisa catre viata unei alte persoane. Nu avusese parte cu adevarat de experiente. Sau nu avusese parte inca. Vrei o viata deja traita fiindca nu ai una , ii zisese Control, dar era un fel cam grosolan de a formula ideea.